Sorin Moisă: Povestea «Rezoluţiei din iulie»

de Sorin Moisă

COMERȚ Veţi fi auzit unii dintre dumneavoastră ecouri ale unei dezbateri pătimaşe în lunile din urmă în Parlamentul European (PE), urmată de adoptarea, pe 8 iulie, a unei Rezoluţii a PE pe subiectul acordului de liber schimb cu SUA (TTIP). Unii cititori ai seriei de articole din revista Capital m-au întrebat: «păi, dacă Parlamentul a votat Rezoluţia asta, ce rost mai are consultarea ta naţională, nu e gata, nu s-a terminat?»

SORIN MOISĂ, europarlamentar

În acest context, cred că este util să explic rolul unei rezoluţii parlamentare în dinamica procesului de negociere, natura ei, şi apoi să vă prezint câteva dintre punctele importante ale acesteia.

Fazele critice într-o negociere comercială internaţională a UE sunt următoarele. La începutul negocierii, Comisia Europeană (executivul european) propune Consiliului (organul colectiv ministerial al Statelor Membre) un mandat de negociere. Propunerea de mandat urmează unei faze în care Comisia stă la masă cu partea cealaltă (în cazul nostru, SUA), pentru a face împreună un fel de meniu, o hartă a negocierii. Acest meniu este foarte important pentru că în baza lui se fac schimburile din timpul negocierii. Dacă nu vrei să-ţi deschizi piaţa de cabotaj maritim, de exemplu, încerci să excluzi explicit acest domeniu din meniu de la bun început, pentru că altfel va trebui să plăteşti cu altceva pentru a ţi-l proteja. Odată ce meniul e stabilit, Comisia propune Consiliului mandatul de negociere. În practică, deci, Comisia aproape că îşi creează propriul mandat. Consiliul poate să îl modifice dacă destule state membre vor aceasta, dar avantajul scriitorului e imens: trebuie să se mobilizeze multă energie şi informaţie pentru a veni cu o idee mai bună decât a Comisiei, care negociind pentru UE de 50 de ani tinde să aibă mai multă informaţie şi experienţă directă decât oricare stat membru. După aprobarea mandatului, începe negocierea. Acum sărim la finalul ei: în toate cazurile, PE trebuie să aprobe sau să respingă tratatul final. La fel şi Consiliul. Pe ce îşi poate baza Parlamentul votul? Dacă textul final e o surpriză pentru toată lumea, votul final e şi el un fel de ambuscadă politică, unde rişti să spui fie „da“, fie „nu“ pe baze arbitrare sau plecând de la angoase care pot fi complet nefondate.

 

Negocierile continuă

Pentru a evita acest risc, pe parcursul negocierii, atât Parlamentul cât şi Consiliul sunt informate despre procesul de negociere într-un grad de detaliu care poate fi un subiect separat de discuţie, dar cert este că informarea sistematică are totuşi loc în mod real. Care este însă calea prin care Parlamentul în ansamblul său, pe masură ce este informat, poate să dea un semnal de alarmă Comisiei (şi părţii celeilalte, de altfel): nu veniţi la ratificare cu asta, pentru că riscaţi să vă respingem tratatul cu totul? Singura cale este adoptarea unei Rezoluţii, care este o formă de expresie politică a Parlamentului ca instituţie, negociată între toate grupurile politice din Parlament şi votată în final de plenul acestuia. Cu alte cuvinte: decât să foloseşti arma nucleară la final, explici din timp ce aştepţi, ca să nu ajungi în acea situaţie. Consiliul face ceva asemănător prin aşa-numitele Concluzii ale Consiliului. Dincolo de partea aceasta raţională, o discuţie pe TTIP, în cazul nostru, este un moment politic de mare vizibilitate, or destui politicieni tind să iubească asta, fie că înseamnă sau nu ceva concret pentru Europa ori ţările lor: înţelegeți de unde atâta febrilitate.

 

Principalele puncte

Rezoluţia adoptată pe 8 iulie este a doua pe subiectul TTIP, prima datând din mai 2013. Dacă negocierea s-ar mai prelungi câţiva ani, Parlamentul poate oricând reveni cu alte rezoluţii. Ca atare procesul este departe de a fi încheiat, şi votul final pe TTIP este o la fel de mare necunoscută cu sau fără rezoluţiile de pe parcurs.

În fine, Rezoluţia este un document general, un text politic, nu juridic, şi este mai concretă în interdicţiile pe care le cere decât în soluţiile pe care le propune: acelea rămân treaba negociatorilor. Or, esenţa procesului de consultare pe care l-am lansat este comunicarea nemijlocită cu negociatorii, cu cei care scriu tratatul ce vine ulterior la aprobare. Ei vor primi rezultate consultării şi ei vor participa la conferinţa din 16 octombrie. Sigur că autoritatea Parlamentului în raport cu ei derivă printre altele şi din procesul descris mai sus.  Deci, care este semnalul politic dat de Parlamentul European negociatorilor? Vă sintetizez punctele cele mai importante.

Despre faimosul şi toxicul mecanism de arbitraj între investitorii privaţi şi state, cunoscut sub acronimul englezesc ISDS, Rezoluţia spune că trebuie înlocuit cu un „sistem nou de rezolvare a disputelor între investitori şi state“, care să se bazeze pe magistraţi profesionişti, audierile să fie publice, să existe un mecanism de apel şi competenţele curţilor statelor membre să fie respectate. A fost paragraful cel mai dur negociat între PPE (centru-dreapta) şi S&D (centru-stânga), care a dus la amânarea votului asupra Rezoluţiei din iunie până în iulie, S&D dorind eliminarea completă a ISDS. România are tratate bilaterale atât cu SUA cât şi cu Canada, cu capitole ISDS foarte rudimentare în comparaţie cu standardul creat acum de Comisia Europeană şi inclus în tratatul UE-Canada (cel mai proaspăt reper). Interesul României este deci să avem ISDS, şi ca noul ISDS, la nivel european, să îl înlocuiască pe cel vechi, din tratatele noastre bilaterale. Teama mea cu formularea din Rezoluţie a fost ca ideea de „sistem nou“ să nu creeze riscul să rămânem şi cu cel vechi şi să îl avem şi pe cel nou, pentru că merele nu pot înlocui perele. Am avut discuţii interminabile cu juriştii Comisiei Europene şi se pare că  într-adevăr riscul nu există. Sigur, va trebui să vedem detaliile din textul TTIP, aici discutăm doar de un text politic.

 

Mixul energetic

În materie de energie, Rezoluţia cere „abolirea tuturor restricţiilor sau impedimentelor în calea exportului de combustibili, inclusiv LNG şi petrol“ din SUA în UE, ceea ce este o mare victorie a unei majorităţi pro-competitivitate din PE. Am văzut în articolul precedent că energia ieftină şi fizic accesibilă este vitală şi pentru economie şi pentru libertatea noastră geopolitică. Rezoluţia mai cere păstrarea de către SUA şi statele membre UE a dreptului de a decide asupra mixului energetic. Pe româneşte, nimeni nu va forţa pe nimeni să exploreze gaze de şist, de exemplu, o mare angoasă a opozanţilor TTIP. Doar dacă se ia o decizie de explorare sau exploatare a resurselor energetice, atunci nu se poate discrimina între companii europene şi americane, ceea ce este firesc, dacă vrem să avem o piaţă atlantică a energiei.

Alte cerinţe ale Rezoluţiei sunt cele îndeobşte cunoscute, cu unele mici inovaţii: deschiderea pieţei americane a achiziţiilor publice pentru firme europene la fel pe cât de deschisă este piaţa europeană pentru firme americane; păstrarea standardelor de mediu, sănătate umană şi animală europene; excluderea serviciilor de interes general (sănătate, educaţie, prestaţii sociale, apă) din TTIP şi păstrarea posibilităţii aducerii acestora înapoi în proprietate sau administrare publică în cazul în care au fost privatizate;  crearea unui serviciu online de informare a IMM-urilor din SUA şi UE despre procedurile de export în partea cealaltă; excluderea serviciilor audiovizuale europene din TTIP şi păstrarea tuturor formelor de subvenţionare a artei şi culturii, inclusiv prin preţuri fixe la carte, de pildă (în timp ce excepţia culturală e asociată cu Franţa, preţul fix la carte este o practică germană consacrată); eliminarea interdicţiei de a intra pe piaţa transportului maritim, fluvial şi a serviciilor conexe în SUA (între două porturi din SUA mărfurile nu se pot transporta decât de nave sub drapel şi cu echipaj SUA); eliminarea restricţiilor la vize pentru prestatorii de servicii şi a vizelor în general pentru cetăţenii europeni (cea din urmă cerere nu ţine de TTIP, dar TTIP e un bun context pentru presiune politică); posibilitatea introducerii de măsuri protecţioniste pentru industriile energo-intensive europene; restabilirea încrederii prin încetarea de către SUA a practicilor de supraveghere în masă în Europa; excluderea protecţiei datelor personale din cuprinsul TTIP.

Concluzie: avem o bună încadrare politică a negocierilor, dar nu un tratat. Să nu credeţi că negociatorii din Comisia Europeană sunt supăraţi pe majoritatea acestor principii enunţate în Rezoluţie. De cele mai multe ori, îi ajută în negociere: să reziste la ce e de rezistat, să facă schimburi bune acolo unde e cazul. Logica democraţiei se închide frumos în acest caz. O veste bună şi din campania de consultare organizată în ţară: avem un număr tot mai mare de contribuţii de substanţă. România îşi va pune amprenta pe TTIP.